Prolog: Vorbim aici despre femeia si barbatul ajunsi la un nivel asemanator si suficient de ridicat al inteligentei, intelectului, culturii si dezvoltarii simturilor. Oameni care se potrivesc, deci.

Sa ne imaginam doua pahare umplute cu exact aceeasi cantitate de apa, care se varsa unul in celalalt. Sa ne imaginam mai departe ca cele doua pahare sunt barbatul si femeia, iar felul in care apa este varsata este felul fiecaruia in parte de a iubi. Se intelege de la sine ca este vorba despre sentimentul autentic, si nu despre fantose. Paharul barbat isi varsa intotdeauna intreaga cantitate de apa in paharul femeie. Acesta este felul barbatului de a iubi. Ajungand pana la a se dezice de tot ce il inconjoara, ramanand doar el insusi, ca o carcasa, ca un pahar gol. Paharul femeie isi varsa de asemenea apa in paharul barbat. Niciodata insa toata. Mereu ramane ceva, cel putin o picatura. Cel putin. Asa iubeste femeia. Spre deosebire de barbat, femeii ii ramane intotdeauna cel putin o picatura din ea insasi. Niciodata doar paharul. De ce e asa? Nu stiu. Cert este ca femeia are aceasta capacitate, deopotriva psihica si organica, de a defalca sentimentul in cauza, ceea ce nu afecteaza cu nimic valoarea sau intensitatea lui. Barbatul nu are aceasta capacitate. Pentru el, dragostea e o chestiune de daruire completa, de totul sau nimic. O explicatie (cea care mi se pare cea mai aproape de adevar), este aceea ca femeia procreeaza. In consecinta, acea picatura din ea insasi ramane acolo pentru bucata din ea insasi ce va sa fie copilul. Inca mai departe de atat, femeia poate doza oricand, cu luciditate si control, cantitatile de apa.
Rezulta deci o diferenta aparent insurmontabila intre cei doi. Intr-un prim stadiu, aceasta problema nu ridica dificultati. Fluxul de apa dintre cele doua pahare este suficient de voluptos cat sa nu faca diferenta sesizabila. Timpul insa face aceste cantitati de apa, ce se varsa dintr-un pahar in altul, extrem de usor de cantarit si de recunoscut. Si curand, lipsa acelei picaturi e lesne simtita. Si urmeaza o reactie viscerala, instinctiva, usor de demonstrat printr-un experiment simplu. Imaginati-va doi oameni care au in fata cateva betisoare cu care se joaca. La un moment dat, unul din ei ia un betisor si zice “uite, asta e doar al meu, il pun la spate si din acest moment nu mai face parte din grupul comun, nu il mai poti vedea”. Reactia imediata este exact acelasi lucru din partea celuilalt. Dar nu pentru ca nu se mai poate juca altfel, ci pur si simplu in baza unui reflex. Implacabilitatea situatiei devine clara abia cand barbatul pierde notiunea cantitatii (pe care nici nu o poseda vreodata cu adevarat in acest schimb), iar picatura pe care este obligat sa si-o pastreze ajunge sa devina mai importanta decat restul cantitatii de apa.

Epilog: In realitate, problema nu e catusi de putin insurmontabila. Si nu e nici macar o problema, e doar un fapt ce trebuie inteles, constientizat, luat ca atare, si supus constant exercitiului vointei.

Post-scriptum: Am scris despre barbat ca este obligat sa isi pastreze picatura pe care femeia si-o pastreaza instinctiv. A nu se intelege din asta ca barbatul este o victima, ceea ce se poate asocia cu proliferarea misoginismului.