Astazi bunica mi-a povestit o seama de lucruri. Statea asezata intr-un fotoliu si a inceput sa-si aminteasca cate ceva despre copilaria ei. A inceput cu povestiri haioase. Treptat insa, s-a intristat. Si a inceput sa povesteasca despre tatal ei, si despre cum era nevoit sa nu se ataseze de nimeni si de nimic, sa nu ramana niciodata prea mult intr-un loc, pentru ca il vanau bolsevicii. De ce? Pentru ca fusese bogat si invatat. Si imi povestea ca ajunsi pe la Cahul, cumparasera niste pamant si incopisera o gospodarie. Si in timp ce ea trebaluia prin gradina, au venit doi rusnaci, spatosi, cu fetele late si arse de soare, cu niste pusti pe umar, si au intrebat-o unde e taica-su. Banuind despre ce e vorba, le-a zis ca e plecat. El era in vie, i-a zarit pe cei doi si s-a ascuns. Noroc ca n-au fost insistenti, si au plecat. Avertizand ca se vor intoarce. Asa ca au plecat apoi si de-acolo. Mai apoi a inceput sa povesteasca despre razboi, si despre cum se intorcea de la fantana cu doua galeti de apa, cand deodata s-a auzit o bubuitura, iar drumul a inceput sa se miste sub ea. dupa cateva secunde, avioane bombardau, iar ea s-a ghmeuit intr-un sant, cu galetile.
Dupa care a deschis televizorul si a aflat ca e sigur pana la urma, pensiile se vor micsora cu 15%. Un domn anunta asta, iar alti domni isi dadeau cu parerea, spunand cuvinte ca solidaritate, vremuri grele, criza si neputinta. As vrea sa stiu ce faceau domnii acestia la varsta la care bunica mea, cu picioarele tremurande, le zicea celor doi ca tatal ei, care era in vie, e plecat. Atat.