Am terminat de citit un volum de nuvele al lui Ion Agarbiceanu. Si am avut o revelatie. Mi-am dat seama ca intreaga abordare a sistemului romanesc de invatamant este complet ineficienta. Nu neaparat pentru ca ridica cerinte imposibil de indeplinit la nivelul celor 16, 17, 18 ani pe care ii ai in liceu, cu tot spectrul cultural de care ai putea da dovada la anii astia. Ci pentru ca ramane incremenit intr-o schematizare anosta si superficiala, proliferand vehement ideea ca stabileste repere si valori esentiale in orice incercare de insusire a literaturii romane. Si ma refer, de-un par egzamplu, la “Ion”, considerat piatra de hotar pentru realismul-psihologic. Idee cu care sunt de acord, desi categoric l-as alege aici pe Camil Petrescu, cu orice din proza ori dramaturgie. Dar probabil, gandind adanc problema, s-a zis…”da’ de ce sa nu impuscam doi iepuri dintr-o lovitura? de ce sa nu asociem realismului astuia si lumea satului, ruralitatea, care pana mai ieri-alaltaieri a fost zigotul identitatii romanesti?”. Si uite-asa, aflam ca lumea satului este de fapt un cadru in care un baiat patimas o lasa insarcinata pe-o fata urata, doar ca sa-i ia pamantul, sperand ca astfel o sa fie fericit. Dupa care isi da seama ca nu e fericit, asa ca se ia de o fata frumoasa, dar care are un barbat. Care barbat, si asta destul de navalnic in simtiri si actiuni, ii trage o sapa in cap si il omoara. Totul piperat cu un conflict insolvabil intre acesti exponenti ai visceralului si exponentii intelectualitatii locale, adica invatatorul cu ai lui. Ca sa nu para totul o telenovela melodramatica. (e pleonasm?…)
A nu se intelege ca am ceva cu Rebreanu. Desi am. Am avut atunci, si am si acum, cand imi dau seama ca am fi putut studia altceva. Doar ca lumea rurala romaneasca nu e numai brutal, violenta si patima. Dupa cum proza romaneasca nu sta doar in Rebreanu si al sau “Ion”, asa cum suntem invatati. Agarbiceanu reuseste o introspectie mult mai ampla si mai placuta pe meleaguri satesti, si asta doar intr-un singur volum de proza. Acela cu “Popa Man”, “Pascalierul”, “Jandarmul” si “Faraonii”. Rebreanu iti infige fara voia ta un binoclu mare si greu atunci cand citesti “Ion”. Luminile sunt aprinse doar pentru personajul principal, singurul urmarit cu resurse stilistice si consecventa. Ceea ce se intampla in jurul sau este doar un mijloc de a-i dezvalui mecanismele psihologice si de a-l caracteriza. In fapt, spatiul in care el isi bifeaza parcursul este doar o constructie, o rama, care il ridica si il face viabil ca personaj. Agarbiceanu se detaseaza de tentatia periculoasa de a construi un personaj. Dimpotriva. Pentru el, asta nu e atat de important. Asa ca prin simpla alaturare a unor matrite de personaje in anumite relatii reuseste sa zugraveasca mult mai concret si mai real decorul in care ele se dezvolta. Basca faptul ca legandu-le de mediul in care ele se misca, da o oarecare profunzime si consistenta tuturor personajelor sale, si, poate mai important, ni le aduce in fata ochilor la fel de mari, de o egala insemnatate in evolutia povestirii, nu le pune sub lupa pe unele ca pe celelalte sa le lase la stadiul de schite. Curgerea fireasca a timpului, cu unele variatii, pentru a puncta mai bine conflictul fiecarei nuvele, descrierele scurte si deloc abundente, dar deopotriva deloc fruste, sunt un motiv in plus pentru care Agarbiceanu ar trebui ales sa ne inmaneze cartea de vizita a satului romanesc. Ma rog, una din ele.
Dar…de ce sa ne complicam noi, dom’le?… Mai si umplem mintea la copii cu tot felul de prostii… Lasa, macar sa citeasca ei “Ion”, si tot e bine! Ca uite, vine bacul acum, si o alta generatie de elevi care vor fi fost initiati in literatura romana se pregateste sa intre in viata…