Etajul patru al unui bloc de patru etaje este cel mai fain loc din cate pot exista. Nu stiu de ce, nu pot sa gasesc o explicatie logica, dar acolo se aduna ce e mai bun. Creme de la creme, cum ar zice francezul. Am avut sansa, in copilaria mea zbuciumata, sa am bunica la etajul patru. Bine, exista inconvenientul major ca trebuia sa parcurg de mai multe ori pe zi traseul monoton al scarilor, ceea ce atunci cand capatam diverse rani pe-afara, devenea de-a dreptul dificil, dar per total, am fost fericit. Asadar. La etajul patru de care vorbesc eu, locuiau patru familii. Erau bunica cu bunicul. Langa ei, o familie aproape asemenea, numai ca ei erau bunica si bunicul tovarasului de joaca. Principalului. Vis-a-vis de ei, o familie eminamente feminina, formata din: 2 femei, pe la 40 de ani ambele, surori, mama lor, in jur de 65 de ani si mama mamei lor, de vreo 85 de ani. Langa ele, o alta familie, destul de searbada, doi batrani ursuzi si morocanosi, adoptand aceasta atitudine si poate pentru ca era singuri si se aveau doar unul pe altul, fara vreo vizita din partea rudelor, eventual nepotilor. Bunicii mei erau cei mai tari, evident. Mai ales bunica-mea. Bunica-mea este o femeie cel putin uimitoare. La varsta ei (folosesc aceasta sintagma gandind ca va trece neobservat faptul ca nu stiu cati ani are) s-a urcat mai zilele trecute pe geam, sa miste un cablu care se desprinsese de pe bloc si atarna inestetic. Si a iesit asa, cu jumatate din corp afara, intinzandu-se cat de mult putea, si incerca sa agate firul, pana cand am vazut-o si i-am zis ca nu e normala. Am completat cu “tu n-ai sa mori de moarte buna”, iar ea mi-a replicat fara sa ma bage prea mult in seama – “ei na! jidan fricos! ar trebui sa te pun pe tine sa faci asta! asa frica ti-e si la fete?”. As fi vrut sa ii explic ca de fapt, la fete, deschid geamul si ma arunc, dar n-am mai apucat, caci m-am caznit cat am putut de repede sa o dau jos de unde se catarase. A, stiu! Are peste 80! Ceva gen 85, sa zicem. Asa. Deci, in mare, cam asta e cu bunica-mea, desi povestea ei ar putea ocupa lejer un foileton. Bunica-miu era calmul intruchipat. Era un martir, in ochii mei, fie si doar pentru ca a trait atatia ani cu bunica-mea, daca nu si pentru faptul ca a ramas intreg la minte. Familia de langa era si ea speciala in felul ei. Mie imi placea la nebunie, mai ales de ea, pentru ca avea o gura tare spurcata, ceea ce o facea absolut delicioasa in momentele in care se enerva. Cum era de exemplu atunci cand isi dadea seama ca nici luna respectiva nu a venit pensia de veteran a barbatului, motiv de ocari amarnice la adresa acestuia. (de parca ar fi fost vina lui!) Familia feminina era ciudata. Toate avusesera aceeasi problema. Fusesera parasite de barbati. N-am sa detaliez acum frustrarile survenite in urma nefericitelor evenimente, dar era cumva fain ca asta le unea, le coaliza incredibil impotriva oricarei urme de masculinitate din proximitate. Uimitor, dar invitat cel mai des eram la ele. Uneori mai des ca la bunica-mea. Ma rog, nu cred ca aveam varsta necesara pentru a fi tratat ca o amenintare, plus ca eram si frumusel, spuneam glume si cantam la pian. Era deci o placere sa ma ai aproape. Ultima familie era…cum am spus. Searbada. Ma rog, as fi putut face un efort sa spun ceva si despre ei, dar ca sa fiu sincer, nu imi amintesc mare lucru, decat ca ii chema Covrig. Si eram oarecum inspaimantat de numele asta, si tot ce puteam gandi cand ii vedeam era “mama, chiar seamana cu niste covrigi!”. Ma rog, cred ca ii vedeam mai mereu cand imi era foame. Nu pot descrie ce torente, ce rafale de barfe se iscau in acest patrulater. Diagonale, drepte paralele, drepte care se intersecteaza, triunghiuri…tot ce a gandit Euclid se materializa comunicational intre aceste 4 puncte. Nu le puteam asculta pe toate, desi mi-ar fi placut la nebunie. Dar una mi-a ramas in cap, si am zis ca merita sa o povestesc. Eram in vizita la cuibul feminin. Si, par excellence, feminist. Imi placea destul de mult acolo, desi apartamentul era saracacios, si in ciuda celor doua mai tinerele, arata extrem de batranesc. Dar era ceva foarte viu in aceste femei, un amestec de revolta si de resemnare care ma facea sa accept cu placere invitatiile lor, si mai ales discursurile emotionante despre viata. Singura corvoada era cand trebuiau sa ma serveasca cu ceva. Pentru ca mai tot timpul, se scuzau ca nu aveau cu ce, desi bucataria duduia de fiecare data de fierturi, copturi si prajeli. (Mereu m-am intrebat daca ele chiar mancau atat de mult, singure, sau faceau de mancare din inertie, intr-o asteptare perpetua a unor barbati imaginari.) Si cum nu puteau sa ma lase neservit, imi dadeau tot timpul dropsuri de menta. Erau cele mai groaznice bomboane pe care le-am mancat vreodata. Erau vechi, si pentru ca erau tinute in bucatarie, intr-un soi de dulap improvizat, dar mai ales pentru ca in bucatarie era mereu cald, de la aragaz/cuptor, se topisera si se lipisera una de alta, si toate de punga in care erau tinute. Si o vedeai pe mam’mare, cea mai batrana si mai pitoreasca dintre ele, cum smulgea cate o bucatica din conglomerat, si imi intindea spre ingurgitare. Si, intr-o zi, dupa portia obisnuita de menta, incepe sa o barfeasca teribil pe cea de langa bunica-mea. Ca e vrajitoare, ca e cu necuratul, ca face fel de fel de prostii… Ei, zic eu, sa ne calmam! Nu cred ca aceste injurii au vreun fundament pertinent! Ma rog, n-am zis chiar asa, dar asta era ideea. Ce-i drept acum, nu era chiar neindreptatita mam’mare sa zica ce zicea, caci gura spurcata a femeii de vis-a-vis devenea uneori inspaimantatoare, mai ales cand, uneori chiar in preajma sarbatorilor, facea complet uitata porunca cu numele luat in desert. Dar acuzele despre ocultism erau chiar nefondate, asa ca am ripostat protector la adresa protejatei mele. “Ba da, ba da! Face tot felul de prostii! N-am vazut eu? Am fost eu odata demult la ea, sa iau niste faina, si am vazut cum cosea cojocele pentru draci!”, continua mam’mare. Am plecat realmente ingandurat. Adica, acum nu mai era chestie de “am auzit”, ori “cred ca a zis”, era ceva ce femeia vazuse cu ochii ei! Incepusem chiar sa ma tem. Cojocele pentru draci? In primul rand, nu ar avea sens. Adica in iad e cald. Chiar…fierbinte. Deci la ce le-ar folosi dracilor cojocele? Oare in iad e iarna? Si alte astfel de dileme, pe care le tratam foarte serios. Pe ganduri, cum eram, am plecat, si am revenit la bunica-mea sa cer lamuriri suplimentare, in incercarea mea de a deslusi misterul. Am relatat povestirea lu’ mam’mare, la care bunica-mea, icnind de ras, incepu sa ma lumineze. Protejata mea lucrase pe vremuri la teatrul de papusi. Unde, printre multele spectacole care incantau copiii, era si capra cu trei iezi. Ei bine, cojocelele in miniatura erau imbracamintea iezilor, dupa cum insasi bunica-mea se lamuri, la vremea la care activitatea croitoreasca a vecinei facea valva printre colocatari. Eh, toate s-au rezolvat deci, numai eu am ramas nelamurit pana astazi daca in iad e sau nu iarna.

Oare mai exista bomboanele alea de menta?… Parca as mai incerca una!