Aud din ce in ce voci mai nemltumite de inconsistenta protestelor. Nemultumite si usor…mirate de resemnarea oamenilor in fata unei batai de joc in masa. Sigur ca subtilitatea cu care se constata aceasta lipsa de reactie are ca efect subliminal indemnul la violenta si la razmerita. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc, ci despre protest. Protestul ca valoare estetica. Protestul este in fapt reactia dezaprobatoare la o actiune injusta. Este fals perceput ca aceasta trebuie sa se realizeze sau are efecte palpabile doar prin violenta. Protestul se poate infaptui printr-o multitudine de mijloace si poate capata variate conotatii, in functie de modul in care el este infaptuit. Violenta este o valenta a protestului, si este cea la care ar trebui recurs doar atunci cand toate celelalte mijloace s-au dovedit ineficiente. Kundera descria in romanul “Nemurirea” o serie de situatii prin care oamenii, cautand o poarta catre etern, intra in vesnicie cu gesturi, actiuni si ganduri facute insa mereu involuntar, sugerand ideea ca de fapt nu noi infaptuim lucrurile, ci lucrurile ne aleg pe noi, cei care le savarsim. Si descria gestul plin de gratie, extrem de feminin, pe care o femeie il face atunci cand se desparte de cineva drag, ridicand mana. Transalatand in zona nemultumirii, tot dintr-un gest al mainii, de asta data dezaprobator, se poate infaptui un protest.
Ca si in cazul gestului facut din dragoste, si cel facut din mahnire presupune logic un adresant. In ambele cazuri, gestul vine ca o reactie la ceva. Fie la anumite intamplari, fapte, situatii ori schimburi de replici. Iarasi, in ambele cazuri, adresantul isi asuma responsabilitatea a ceea ce s-a intamplat mai inainte, adica a ceea ce a condus la uzul ulteriorului gest. Fara aceasta legatura reala, clara, echitabila, si as indrazni sa zic, deloc superficiala, gestul ca reactie nu poate exista.
Acum traim aceeasi senzatie. Protestul nu poate exista, in orice forma ar fi el proiectat, nici chiar intr-una violenta, pentru ca relatia cu organismele, institutiile, aparatele si oamenii din spatele lor, care acum actioneaza injust, nu a existat vreodata. Ea a fost cel mult un simulacru de artificialitate, de demagogie, de spectacol si de servitute.
Pe de cealalta parte, protestul implica sinceritate, responsabilitate, bun-simt si democratie. Incongruenta, carevasazica.
Barbatul este, asemeni femeii, o masinarie complexa, prilej nemijlocit de studii, pareri ori exprimente. Dar ceea ce defineste masculinitatea pana in vintrele ei este termenul de criza.
Barbatul normal trece, in viata lui, prin 2 crize majore. Prima este in jurul varstei de 30 de ani. Atunci, in cele mai multe cazuri insurat, stabilit la casa lui, si in genere realizat din
mai multe puncte de vedere, are mistuitoarea revelatie ca nu si-a trait tineretea, ca viata lui
urmeaza sa o ia pe strada care se infunda, si ca ar mai vrea sa rataceasca pe strazile acelea
largi, populate, ba poate chiar luminate. Ba luminate chiar cu felinare rosii, daca s-ar putea.
De aici, caile sunt doua. Fie barbatul o ia razna si isi lasa casa si nevasta, dar isi ia
masina, fie nu o ia razna, dar isi ia o amanta. (personal sugerez termenul de ibovnica. Suna mai interesant). Si viata reintra pe fagasul ei normal.
Urmatoarea criza majora este undeva in jurul varstei de 50 de ani. Aici, vorbim si de schimbari hormonale serioase, provocate in cazul barbatilor normali de apropierea cu pasi iuti a apusului energiei sexuale. In cazul barbatilor foarte activi sub acest aspect, apusul nu se apropie cu pasi atat de iuti, dar se apropie. Cu aceleasi efecte. Astfel, barbatul care la 30 de ani a luat-o razna, acum o va lua razna de-a binelea, ajungand pe la 70 de ani nu tocmai genul de bunic pe care ti l-ai dori. Asta in cazul in care va mai trai pana atunci. Barbatul care nu a luat-o razna sufera cumva de acelasi complex, doar ca acum drama este mai mare, pentru ca are aceeasi problema ca la 30 de ani, dar reiterata. Din pacate, cu aceeasi lipsa implacabila de solutii reale, care sa o rezolve.
Apar, desigur, si alte probleme, de ordin social. Apare constientizarea ratarii realizarii, desi in tinerete, nimic nu suna mai mult si mai bine a realizare decat un apartament frumos mobilat, o masina si un cont privat de pensie. Acum insa, apartamentul e mic, mobila e veche, iar masina e zgariata de pustii neastamparati din fata blocului.
Asadar…ce ii ramane de facut barbatului? Sa reinventeze! Caci el e o fire aventuriera si curajoasa, la orice varsta.
Si uite asa, barbatul la 50 de ani redescopera fragezimea carnii tinere, placerea flirtului si after-shave-ul. Toate acestea se petrec acum umbrite de viitorul galopant, a carui iminenta e mult mai adesea resimtita decat in tinerete. Deci lipsite de vreo placere deosebita, dar facute ca o datorie fata de trecut.
Ei, si uite aici barbatul se diferentiaza fundamental de femeie. In timp ce barbatul se simte constant dator trecutului, femeia e bantuita de acelasi sentiment, dar mereu fata de viitor…
Prolog: Vorbim aici despre femeia si barbatul ajunsi la un nivel asemanator si suficient de ridicat al inteligentei, intelectului, culturii si dezvoltarii simturilor. Oameni care se potrivesc, deci.
Sa ne imaginam doua pahare umplute cu exact aceeasi cantitate de apa, care se varsa unul in celalalt. Sa ne imaginam mai departe ca cele doua pahare sunt barbatul si femeia, iar felul in care apa este varsata este felul fiecaruia in parte de a iubi. Se intelege de la sine ca este vorba despre sentimentul autentic, si nu despre fantose. Paharul barbat isi varsa intotdeauna intreaga cantitate de apa in paharul femeie. Acesta este felul barbatului de a iubi. Ajungand pana la a se dezice de tot ce il inconjoara, ramanand doar el insusi, ca o carcasa, ca un pahar gol. Paharul femeie isi varsa de asemenea apa in paharul barbat. Niciodata insa toata. Mereu ramane ceva, cel putin o picatura. Cel putin. Asa iubeste femeia. Spre deosebire de barbat, femeii ii ramane intotdeauna cel putin o picatura din ea insasi. Niciodata doar paharul. De ce e asa? Nu stiu. Cert este ca femeia are aceasta capacitate, deopotriva psihica si organica, de a defalca sentimentul in cauza, ceea ce nu afecteaza cu nimic valoarea sau intensitatea lui. Barbatul nu are aceasta capacitate. Pentru el, dragostea e o chestiune de daruire completa, de totul sau nimic. O explicatie (cea care mi se pare cea mai aproape de adevar), este aceea ca femeia procreeaza. In consecinta, acea picatura din ea insasi ramane acolo pentru bucata din ea insasi ce va sa fie copilul. Inca mai departe de atat, femeia poate doza oricand, cu luciditate si control, cantitatile de apa.
Rezulta deci o diferenta aparent insurmontabila intre cei doi. Intr-un prim stadiu, aceasta problema nu ridica dificultati. Fluxul de apa dintre cele doua pahare este suficient de voluptos cat sa nu faca diferenta sesizabila. Timpul insa face aceste cantitati de apa, ce se varsa dintr-un pahar in altul, extrem de usor de cantarit si de recunoscut. Si curand, lipsa acelei picaturi e lesne simtita. Si urmeaza o reactie viscerala, instinctiva, usor de demonstrat printr-un experiment simplu. Imaginati-va doi oameni care au in fata cateva betisoare cu care se joaca. La un moment dat, unul din ei ia un betisor si zice “uite, asta e doar al meu, il pun la spate si din acest moment nu mai face parte din grupul comun, nu il mai poti vedea”. Reactia imediata este exact acelasi lucru din partea celuilalt. Dar nu pentru ca nu se mai poate juca altfel, ci pur si simplu in baza unui reflex. Implacabilitatea situatiei devine clara abia cand barbatul pierde notiunea cantitatii (pe care nici nu o poseda vreodata cu adevarat in acest schimb), iar picatura pe care este obligat sa si-o pastreze ajunge sa devina mai importanta decat restul cantitatii de apa.
Epilog: In realitate, problema nu e catusi de putin insurmontabila. Si nu e nici macar o problema, e doar un fapt ce trebuie inteles, constientizat, luat ca atare, si supus constant exercitiului vointei.
Post-scriptum: Am scris despre barbat ca este obligat sa isi pastreze picatura pe care femeia si-o pastreaza instinctiv. A nu se intelege din asta ca barbatul este o victima, ceea ce se poate asocia cu proliferarea misoginismului.
Astazi bunica mi-a povestit o seama de lucruri. Statea asezata intr-un fotoliu si a inceput sa-si aminteasca cate ceva despre copilaria ei. A inceput cu povestiri haioase. Treptat insa, s-a intristat. Si a inceput sa povesteasca despre tatal ei, si despre cum era nevoit sa nu se ataseze de nimeni si de nimic, sa nu ramana niciodata prea mult intr-un loc, pentru ca il vanau bolsevicii. De ce? Pentru ca fusese bogat si invatat. Si imi povestea ca ajunsi pe la Cahul, cumparasera niste pamant si incopisera o gospodarie. Si in timp ce ea trebaluia prin gradina, au venit doi rusnaci, spatosi, cu fetele late si arse de soare, cu niste pusti pe umar, si au intrebat-o unde e taica-su. Banuind despre ce e vorba, le-a zis ca e plecat. El era in vie, i-a zarit pe cei doi si s-a ascuns. Noroc ca n-au fost insistenti, si au plecat. Avertizand ca se vor intoarce. Asa ca au plecat apoi si de-acolo. Mai apoi a inceput sa povesteasca despre razboi, si despre cum se intorcea de la fantana cu doua galeti de apa, cand deodata s-a auzit o bubuitura, iar drumul a inceput sa se miste sub ea. dupa cateva secunde, avioane bombardau, iar ea s-a ghmeuit intr-un sant, cu galetile.
Dupa care a deschis televizorul si a aflat ca e sigur pana la urma, pensiile se vor micsora cu 15%. Un domn anunta asta, iar alti domni isi dadeau cu parerea, spunand cuvinte ca solidaritate, vremuri grele, criza si neputinta. As vrea sa stiu ce faceau domnii acestia la varsta la care bunica mea, cu picioarele tremurande, le zicea celor doi ca tatal ei, care era in vie, e plecat. Atat.
Am terminat de citit un volum de nuvele al lui Ion Agarbiceanu. Si am avut o revelatie. Mi-am dat seama ca intreaga abordare a sistemului romanesc de invatamant este complet ineficienta. Nu neaparat pentru ca ridica cerinte imposibil de indeplinit la nivelul celor 16, 17, 18 ani pe care ii ai in liceu, cu tot spectrul cultural de care ai putea da dovada la anii astia. Ci pentru ca ramane incremenit intr-o schematizare anosta si superficiala, proliferand vehement ideea ca stabileste repere si valori esentiale in orice incercare de insusire a literaturii romane. Si ma refer, de-un par egzamplu, la “Ion”, considerat piatra de hotar pentru realismul-psihologic. Idee cu care sunt de acord, desi categoric l-as alege aici pe Camil Petrescu, cu orice din proza ori dramaturgie. Dar probabil, gandind adanc problema, s-a zis…”da’ de ce sa nu impuscam doi iepuri dintr-o lovitura? de ce sa nu asociem realismului astuia si lumea satului, ruralitatea, care pana mai ieri-alaltaieri a fost zigotul identitatii romanesti?”. Si uite-asa, aflam ca lumea satului este de fapt un cadru in care un baiat patimas o lasa insarcinata pe-o fata urata, doar ca sa-i ia pamantul, sperand ca astfel o sa fie fericit. Dupa care isi da seama ca nu e fericit, asa ca se ia de o fata frumoasa, dar care are un barbat. Care barbat, si asta destul de navalnic in simtiri si actiuni, ii trage o sapa in cap si il omoara. Totul piperat cu un conflict insolvabil intre acesti exponenti ai visceralului si exponentii intelectualitatii locale, adica invatatorul cu ai lui. Ca sa nu para totul o telenovela melodramatica. (e pleonasm?…)
A nu se intelege ca am ceva cu Rebreanu. Desi am. Am avut atunci, si am si acum, cand imi dau seama ca am fi putut studia altceva. Doar ca lumea rurala romaneasca nu e numai brutal, violenta si patima. Dupa cum proza romaneasca nu sta doar in Rebreanu si al sau “Ion”, asa cum suntem invatati. Agarbiceanu reuseste o introspectie mult mai ampla si mai placuta pe meleaguri satesti, si asta doar intr-un singur volum de proza. Acela cu “Popa Man”, “Pascalierul”, “Jandarmul” si “Faraonii”. Rebreanu iti infige fara voia ta un binoclu mare si greu atunci cand citesti “Ion”. Luminile sunt aprinse doar pentru personajul principal, singurul urmarit cu resurse stilistice si consecventa. Ceea ce se intampla in jurul sau este doar un mijloc de a-i dezvalui mecanismele psihologice si de a-l caracteriza. In fapt, spatiul in care el isi bifeaza parcursul este doar o constructie, o rama, care il ridica si il face viabil ca personaj. Agarbiceanu se detaseaza de tentatia periculoasa de a construi un personaj. Dimpotriva. Pentru el, asta nu e atat de important. Asa ca prin simpla alaturare a unor matrite de personaje in anumite relatii reuseste sa zugraveasca mult mai concret si mai real decorul in care ele se dezvolta. Basca faptul ca legandu-le de mediul in care ele se misca, da o oarecare profunzime si consistenta tuturor personajelor sale, si, poate mai important, ni le aduce in fata ochilor la fel de mari, de o egala insemnatate in evolutia povestirii, nu le pune sub lupa pe unele ca pe celelalte sa le lase la stadiul de schite. Curgerea fireasca a timpului, cu unele variatii, pentru a puncta mai bine conflictul fiecarei nuvele, descrierele scurte si deloc abundente, dar deopotriva deloc fruste, sunt un motiv in plus pentru care Agarbiceanu ar trebui ales sa ne inmaneze cartea de vizita a satului romanesc. Ma rog, una din ele.
Dar…de ce sa ne complicam noi, dom’le?… Mai si umplem mintea la copii cu tot felul de prostii… Lasa, macar sa citeasca ei “Ion”, si tot e bine! Ca uite, vine bacul acum, si o alta generatie de elevi care vor fi fost initiati in literatura romana se pregateste sa intre in viata…
Am o mare problema cu acest “trebuie”. De-a lungul vietii mele am fost pus deseori la zid, etichetat in prealabil cu echivocul apelativ “neserios”, pentru ca nu am facut fel de fel de lucruri care “trebuiau” facute. Si nu inteleg treaba asta. Cine hotaraste ce trebuie si ce nu? Cine este indreptatit sa ia o astfel de hotarare? Cine stie cu adevarat ce trebuie facut?
Exista, desigur, un cod moral, specific indivizilor, subscris unui cod etic, specific societatii. Care impune anumite norme, parte dintre ele intrand sub incidenta necrutatorului “trebuie”. Fara de acestea, nu merge. Dar de ce ne complicam mai mult decat e cazul?
Cred ca mai mult lucruri ar trebui facute pentru ca vrem. Pentru ca asa simtim. Pentru ca ne face placere sa le facem. Pentru ca ar fi frumos sa le facem. Si nu, nu incurajez hedonismul.
Dar da, sunt anarhist.
Etajul patru al unui bloc de patru etaje este cel mai fain loc din cate pot exista. Nu stiu de ce, nu pot sa gasesc o explicatie logica, dar acolo se aduna ce e mai bun. Creme de la creme, cum ar zice francezul. Am avut sansa, in copilaria mea zbuciumata, sa am bunica la etajul patru. Bine, exista inconvenientul major ca trebuia sa parcurg de mai multe ori pe zi traseul monoton al scarilor, ceea ce atunci cand capatam diverse rani pe-afara, devenea de-a dreptul dificil, dar per total, am fost fericit. Asadar. La etajul patru de care vorbesc eu, locuiau patru familii. Erau bunica cu bunicul. Langa ei, o familie aproape asemenea, numai ca ei erau bunica si bunicul tovarasului de joaca. Principalului. Vis-a-vis de ei, o familie eminamente feminina, formata din: 2 femei, pe la 40 de ani ambele, surori, mama lor, in jur de 65 de ani si mama mamei lor, de vreo 85 de ani. Langa ele, o alta familie, destul de searbada, doi batrani ursuzi si morocanosi, adoptand aceasta atitudine si poate pentru ca era singuri si se aveau doar unul pe altul, fara vreo vizita din partea rudelor, eventual nepotilor. Bunicii mei erau cei mai tari, evident. Mai ales bunica-mea. Bunica-mea este o femeie cel putin uimitoare. La varsta ei (folosesc aceasta sintagma gandind ca va trece neobservat faptul ca nu stiu cati ani are) s-a urcat mai zilele trecute pe geam, sa miste un cablu care se desprinsese de pe bloc si atarna inestetic. Si a iesit asa, cu jumatate din corp afara, intinzandu-se cat de mult putea, si incerca sa agate firul, pana cand am vazut-o si i-am zis ca nu e normala. Am completat cu “tu n-ai sa mori de moarte buna”, iar ea mi-a replicat fara sa ma bage prea mult in seama – “ei na! jidan fricos! ar trebui sa te pun pe tine sa faci asta! asa frica ti-e si la fete?”. As fi vrut sa ii explic ca de fapt, la fete, deschid geamul si ma arunc, dar n-am mai apucat, caci m-am caznit cat am putut de repede sa o dau jos de unde se catarase. A, stiu! Are peste 80! Ceva gen 85, sa zicem. Asa. Deci, in mare, cam asta e cu bunica-mea, desi povestea ei ar putea ocupa lejer un foileton. Bunica-miu era calmul intruchipat. Era un martir, in ochii mei, fie si doar pentru ca a trait atatia ani cu bunica-mea, daca nu si pentru faptul ca a ramas intreg la minte. Familia de langa era si ea speciala in felul ei. Mie imi placea la nebunie, mai ales de ea, pentru ca avea o gura tare spurcata, ceea ce o facea absolut delicioasa in momentele in care se enerva. Cum era de exemplu atunci cand isi dadea seama ca nici luna respectiva nu a venit pensia de veteran a barbatului, motiv de ocari amarnice la adresa acestuia. (de parca ar fi fost vina lui!) Familia feminina era ciudata. Toate avusesera aceeasi problema. Fusesera parasite de barbati. N-am sa detaliez acum frustrarile survenite in urma nefericitelor evenimente, dar era cumva fain ca asta le unea, le coaliza incredibil impotriva oricarei urme de masculinitate din proximitate. Uimitor, dar invitat cel mai des eram la ele. Uneori mai des ca la bunica-mea. Ma rog, nu cred ca aveam varsta necesara pentru a fi tratat ca o amenintare, plus ca eram si frumusel, spuneam glume si cantam la pian. Era deci o placere sa ma ai aproape. Ultima familie era…cum am spus. Searbada. Ma rog, as fi putut face un efort sa spun ceva si despre ei, dar ca sa fiu sincer, nu imi amintesc mare lucru, decat ca ii chema Covrig. Si eram oarecum inspaimantat de numele asta, si tot ce puteam gandi cand ii vedeam era “mama, chiar seamana cu niste covrigi!”. Ma rog, cred ca ii vedeam mai mereu cand imi era foame. Nu pot descrie ce torente, ce rafale de barfe se iscau in acest patrulater. Diagonale, drepte paralele, drepte care se intersecteaza, triunghiuri…tot ce a gandit Euclid se materializa comunicational intre aceste 4 puncte. Nu le puteam asculta pe toate, desi mi-ar fi placut la nebunie. Dar una mi-a ramas in cap, si am zis ca merita sa o povestesc. Eram in vizita la cuibul feminin. Si, par excellence, feminist. Imi placea destul de mult acolo, desi apartamentul era saracacios, si in ciuda celor doua mai tinerele, arata extrem de batranesc. Dar era ceva foarte viu in aceste femei, un amestec de revolta si de resemnare care ma facea sa accept cu placere invitatiile lor, si mai ales discursurile emotionante despre viata. Singura corvoada era cand trebuiau sa ma serveasca cu ceva. Pentru ca mai tot timpul, se scuzau ca nu aveau cu ce, desi bucataria duduia de fiecare data de fierturi, copturi si prajeli. (Mereu m-am intrebat daca ele chiar mancau atat de mult, singure, sau faceau de mancare din inertie, intr-o asteptare perpetua a unor barbati imaginari.) Si cum nu puteau sa ma lase neservit, imi dadeau tot timpul dropsuri de menta. Erau cele mai groaznice bomboane pe care le-am mancat vreodata. Erau vechi, si pentru ca erau tinute in bucatarie, intr-un soi de dulap improvizat, dar mai ales pentru ca in bucatarie era mereu cald, de la aragaz/cuptor, se topisera si se lipisera una de alta, si toate de punga in care erau tinute. Si o vedeai pe mam’mare, cea mai batrana si mai pitoreasca dintre ele, cum smulgea cate o bucatica din conglomerat, si imi intindea spre ingurgitare. Si, intr-o zi, dupa portia obisnuita de menta, incepe sa o barfeasca teribil pe cea de langa bunica-mea. Ca e vrajitoare, ca e cu necuratul, ca face fel de fel de prostii… Ei, zic eu, sa ne calmam! Nu cred ca aceste injurii au vreun fundament pertinent! Ma rog, n-am zis chiar asa, dar asta era ideea. Ce-i drept acum, nu era chiar neindreptatita mam’mare sa zica ce zicea, caci gura spurcata a femeii de vis-a-vis devenea uneori inspaimantatoare, mai ales cand, uneori chiar in preajma sarbatorilor, facea complet uitata porunca cu numele luat in desert. Dar acuzele despre ocultism erau chiar nefondate, asa ca am ripostat protector la adresa protejatei mele. “Ba da, ba da! Face tot felul de prostii! N-am vazut eu? Am fost eu odata demult la ea, sa iau niste faina, si am vazut cum cosea cojocele pentru draci!”, continua mam’mare. Am plecat realmente ingandurat. Adica, acum nu mai era chestie de “am auzit”, ori “cred ca a zis”, era ceva ce femeia vazuse cu ochii ei! Incepusem chiar sa ma tem. Cojocele pentru draci? In primul rand, nu ar avea sens. Adica in iad e cald. Chiar…fierbinte. Deci la ce le-ar folosi dracilor cojocele? Oare in iad e iarna? Si alte astfel de dileme, pe care le tratam foarte serios. Pe ganduri, cum eram, am plecat, si am revenit la bunica-mea sa cer lamuriri suplimentare, in incercarea mea de a deslusi misterul. Am relatat povestirea lu’ mam’mare, la care bunica-mea, icnind de ras, incepu sa ma lumineze. Protejata mea lucrase pe vremuri la teatrul de papusi. Unde, printre multele spectacole care incantau copiii, era si capra cu trei iezi. Ei bine, cojocelele in miniatura erau imbracamintea iezilor, dupa cum insasi bunica-mea se lamuri, la vremea la care activitatea croitoreasca a vecinei facea valva printre colocatari. Eh, toate s-au rezolvat deci, numai eu am ramas nelamurit pana astazi daca in iad e sau nu iarna.
Oare mai exista bomboanele alea de menta?… Parca as mai incerca una!
I’m back! Ar fi trebuit sa zica terminatorul in partea a 3-a. Si cu o intrare din-aia a la elvis presley. Ma rog, pana la urma, am dedus noi, astia, platitorii de bilet si popcorn.
Dar eu acum chiar fac miscarea aia a lui elvis! deci…hello! i’m back!
N-am mai scris de ceva vreme, si as vrea sa incep prin a-mi cere scuze, desi stiu ca este cumplit de neprofesionist sa incepi orice prin a-ti cere scuze. Ma veti intelege totusi. O fac din respect pentru voi, cei cativa cititori fideli ai blogului. Deci, ca un elvis rosind, imi cer scuze.
Asa. In al doilea rand, am sa motivez lipsa de creatie literara autentica printr-o indreptare a intereselor si eforturilor catre alte zone de creatie artistica. Asemeni autentice. Asadar, tocmai am terminat de executat un film. De fapt, l-am executat acum cateva zile bune, dar am asteptat pana am obtinut si niste feed-back-uri pozitive.
Si am asteptat anume pana la aceste feed-backuri, pentru a indrepta niste binemeritate si fondate multumiri tuturor celor care m-au ajutat. Un post frumos, pentru care ii multumesc, a scris Doru Castaian. Google it, ca mai zice cateva chestii faine.
Asadar, Doru, Gabi, Elena, Luci, Andrei, Radu, si nu in ultimul rand, Lucian Panzaru…va multumesc. Nu e nimic languros ori siropos in ceea ce a scris Doru, chiar asa a fost. Iar castigul meu cel mare nu a fost un film, ci niste prieteni. Cativa oameni pe care pot afirma fara ganduri secunde, cum ar veni tradus ad literam din engleza, ca ii cunosc, si care sunt exceptionali.
Asadar, la Cannes cu voi. Hai, sa nu va mai vad!
Si ca sa nu ziceti ca mananc castane (ma scuzati), am si dovezi!
“O, ce risipa de dragoste era printre baietii din clasa noastra la inceputul acestei primaveri timpurii! Si eu nu mai puteam sa dorm de mirosul patrunzator si dulce al florilor de liliac… Ma framantam noptile pe toate partile si-abia izbuteam sa atipesc in zori. Prin mintea infierbantata de atatea nume de fete, al caror chip gingas cautam sa mi-l imaginez, dupa descrierile facute de iubitii lor, imi zburau versurile naive inchinate acestora, fara sa le cunosc! Sufletul imi era infiorat de emotii si de nostalgii neintelese.”
Textul provine dintr-o carte, “Cismigiu & Comp.” mai exact, scrisa de Grigore Bajenaru. Cartea descrie anii de liceu ai unui elev bucurestean interbelic, plini de veselie si de candoare. Cam toata cartea e scrisa in nota textului de mai sus, gingas si duios, cu un usor accent pus pe farsele, nazbatiile si intamplarile haioase care mai destindeau, cand si cand, resorturile aspre ale unui liceu de elita. O carte frumoasa, in care evocarea calda a celor mai frumosi ani se face cu o nota subtila de regret pentru o perioada exceptionala, din toate punctele de vedere. Fragmentul, ca dealtfel, toata cartea, mi-a venit fara sa vreau in minte, cand s-a intamplat sa aud pe strada o discutie a unor elevi de la acelasi liceu. Zilele astea. Deci aproximativ 80 de ani mai tarziu fata de anii de liceu ai lui Bajenaru. Desi as fi stat in spatele lor multa vreme, sa aud si eu ce mai discuta liceeni astazi, n-am rezistat sa aud decat atat, chestie care mi-a ramas adanc in minte, si care a facut pana la urma legatura cu fragmentul de mai sus: “Da, ma, si am fost alaltaieri la petrecerea lu aia…mega distractie, frate, ne-am pus in cap toti pana pe la 12, si erau acolo vreo 3 tipe bestiale, erau bete pula, si au inceput sa se dezbrace… Tata, orgie a iesit!”. Imi cer scuze pentru limbajul dur, dar e foarte importanta descrierea ad literam a conversatiei, intr-o paralela cu textul.
Acum…ce sa zic? Lumea s-a schimbat! Traim alte vremuri! Pe la 25 de ani esti deja batran fata de ce vine din urma, iar daca mai apuci 50 de ani, mai bine nu mai faci copii, ca cine stie…daca nimeresc din greseala la vreo orgie? Sau mai rau…intentionat?!?
Nu sunt nici sociolog, sa fac analize, si nici psiholog, sa dau verdicte. Sunt doar un om care vede ca lucrurile s-au stricat. S-au imputit, s-au redus si s-au pervertit. Caci a spune ca s-au schimbat e un eufemism prost. Nu sunt copiii de acum mai destepti sau mai prosti decat cei de acum 80, 100, sau 1000 de ani. Si nici nu cred ca se pot pune genul asta de schimbari pe seama comunismului, asa cum scuza toata lumea lipsa acuta de eleganta, de maniere si de un oarecare rafinament. Pentru ca pana la urma cu totii ne imbatam, cu totii ne-o tragem, cu totii suntem animale, redusi la instincte si la placeri… Frumos insa e doar ce facem dincolo de astea. Si dincolo de astea e din ce in ce mai mult nimic.
Se spune ca nu trebuie niciodata sa te revolti, caci asta ar putea avea efecte cu mult mai coplesitoare decat te-ai astepta. 20 de ani ar trebui sa fie un exemplu suficient. Ei bine, eu n-am tinut cont de avertisment, si impreuna cu un prieten, am decis sa ne revoltam in fata masivei campanii electorale. Am facut cateva calcule de bun simt, referitoare in primul rand la costurile afiselor si promo-urilor care au impanzit deranjant toate cele patru zari, dar ce sa vezi, exact cand calculele nu mai puteau fi tratate cu bun simt, apare un cunoscut de-al prietenului. Incercam sa insuflam putin spirit revolutionar si noului venit, dar omul se dovedeste aproape imun. Ba mai mult, e mai degraba amuzat de tema cu care ne exploram noi ramasitele matematice ramase din scoli, si, intr-un exces de teribilism, declara ca, responsabil cu alegerile la sectia x din comuna y, banii pe asa ceva sunt cea mai mica problema, de vreme ce pe liste au aparut cu voturi perfect valabile si niscaiva…morti. Da, morti. Pai ce, adica daca tot sunt suportati de rude prin casa, sa mai vina o pensie acolo, sa stea degeaba? Sa voteze, domnule! M-a abandonat subit spiritul revolutionar, si intr-o clipa m-a napadit creativitatea. Mi-am dat seama ca mortii ar putea deveni chiar un electorat viabil in viitor. Adica lor ai putea sa le promiti orice, caci teoretic, nu i-ar interesa! Ai putea sa ai orice orientare politica, caci oricum nu ar conta. Ai putea sa propui pe oricine prim ministru, caci, din nou, fie ca ii multumesti, fie ca nu, nu prea are relevanta. Unde mai pui ca nu mai e cazul sa-ti bati capul cu prostitutia, cu drogurile, si eventual cu legalizarile lor! A, plus ca ar putea reprezenta cel mai stabil electorat intalnit vreodata! Si peste toate astea, mi-am dat seama ca sloganurile electorale ar deveni…criminal de amuzante! Ne vedem la alegerile viitoare! Sa traiti vesnic!
